Povestioare cu tâlc: “Grădina sufletului”

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o gradină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?
- Nu, părinte, trebuie să le ud…
- Dar dacă le uzi şi atat, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni…
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia… Noi, însă, trebuie să avem grijă de această gradină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa inflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă radăcini in suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibăreasca in noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apă dătatoare de viată, care este rugăciunea.

Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcatoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?

E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grija de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin muncă noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost incredinţate nouă şi noi acestora.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)